Bunicul se pregătea, tocmai, să-şi pună pijamaua - o pijama cu dungi mov, culoarea lui preferată - când telefonul sună strident.
Detectivul se uită la Alsacian cum stătea tolănit la gura sobei stinse, pe pledul ros de atâta întrebuinţare, dar câinele, sau că nu înţelese ordinul din privirile stăpânului, sau se afla într-una din acele stări speciale, de care era tot mai des cuprins în ultima vreme, când se dovedea absent la tot ce-l înconjura.
Bunicul îşi trase iute pantalonii de la pijama şi, ţinându-i strâns cu o mână, ca să nu-i cadă, se repezi la telefon, apostrofându-şi, în gând, câinele că se dovedea atât de insensibil la ţârâitul care altădată îl făcea să sară grăbit pe cele patru labe.
Telefonul era aşezat pe un taburet cu roţi de cauciuc, anume ca Alsacianul să-l ppată împinge cu picioarele spre sofaua unde detectivul, în puţinele lui clipe de răgaz, avea obiceiul să se odihnească.
Cum am spus, taburetul rămase la locul lui, câinele aşijderea, lângă sobă, clipind alene din singurul lui ochi sănătos, iar Bunicul, rostind o maximă latinească privitoare la bătrâneţe, puse mâna pe receptor. Era căpitanul Alexiu.
- Tovarăşe maior, începu Alexiu, şi, după felul oficial cum i se adresă căpitanul, Bunicul înţelese că se petrecuse ceva grav.
- Ce s-a întâmplat, căpitane? Vorbeşte, te rog, mai tare… Da, da, acum aud. Cred că aparatul meu e de vină, cu toate că a fost reparat doar acum câteva zile… Andrei?… Ce-i cu el?…
Bunicul puse receptorul în furcă şi îşi scoase grăbit pantalonii de la pijama, îi împături cu grijă, îi vârî alături de haină sub pernă şi se îmbrăcă în uniforma militară, costum pe care nu-l mai pusese de la aniversarea Republicii. Şi dacă detectivul pleca de acasă într-o asemenea ţinută, într-adevăr, la mijloc era ceva deosebit de important.
Înainte de a ieşi îl sună pe Panaitescu, îi spuse pe scurt despre ce e vorba şi fără să-i dea plutonierului major posibilitatea sa comenteze informaţia, apăsă prelung pe un buton ascuns privirilor de o faţă de masă. Rodovica, femeia lui din casă, coborî de la mansardă în felul ei aparte, venind parcă de-a berbeleacul.
Apăru în faţa Bunicului îmbrăcată ca de zile mari şi rujată pe buze de un deget. „Iar se cară undeva” îşi spuse Bunicul, apoi, cu
cel mai delicat glas din lume, o întrebă dacă în ziua aceea Andrei, băiatul cel mai mic al lui Alexiu, n-a fost cumva pe la ei.
- Apăi da’ ce, io-s chioară?
Asta însemna în limbajul ei că Andrei nici măcar n-a călcat pe acolo.
Cu fruntea adumbrită de griji, Bunicul îşi căuta chipiul, apoi şi-l potrivi pe cap nu înainte de a-i da două bobârnace cu degetul arătător de la mâna dreaptă, pentru a-l scutura de un nevăzut fir de praf.
Негізгі бет Bunicul si doi delincventi minori - Petre Salcudeanu
Пікірлер: 6