Despre conţii de Flandra s-a pomenit prima oară, dacă este să credem cronica, în jurul anului 640.
Apariţia acestei puternice familii nobiliare este învăluită în mister şi legendă, lucru firesc când este vorba de tradiţia populară, ce a păstrat vii chiar şi amintirile reginei Semiramida, fiica porumbeilor, sau ale lui Remus şi Romulus, întemeietorii Romei, cei doi băieţi alăptaţi de o lupoaică.
Dar iată, cât mai pe scurt, în ce constă legenda conţilor de Flandra:
- Către sfârşitul anului 628, pe când Bonifaciu al V-lea era papă la Roma şi Clotar rege al francilor, Salwart, prinţ de Dijon, se întorcea împreună cu soţia sa Ermengarde de la botezul primului lor copil, Lyderic.
Ceremonia avusese loc într-o biserică renumită şi foarte veche, iar acum ei traversau pădurea Fără Milă, denumită astfel din pricina tâlharilor lui Phinard, prinţ de Buck. Salwart nu avea alături de el decât o suită formată din patru slujitori.
Pe înserat, au ajuns într-un loc foarte întunecat, unde au fost atacaţi de douăzeci de oameni conduşi de o căpetenie cu o statură uriaşă. Aceasta nu putea fi decât prinţul de Buck.
În ciuda disproporţiei de număr, Salwart a pornit lupta cu tâlharii. N-o făcea ca să scape cu viaţă, ci pentru ca soţia şi fiul lui să poată fugi de acolo…
Ajutată de întunericul nopţii ce se lăsa cu repeziciune, Ermengarde a coborât de pe cal şi a pornit prin pădure. Încrezătoare în soarta dată de Dumnezeu şi făcând totul pentru a-şi îndeplini datoria de mamă şi de soţie, ea a ascuns copilul într-un tufiş de lângă fântâna denumită a Salciei, datorită arborilor de acest fel din jurul ei.
Apoi, s-a rugat Domnului cu lacrimi în ochi şi s-a întors unde lupta soţul ei. Moartă sau vie, liberă ori prizonieră, trebuia să împartă cu el soarta ce le era hărăzită.
Acolo se aflau opt cadavre ce zăceau pe iarbă. Deoarece luna se ridicase pe cer, le-a putut vedea chipurile. Printre morţi i-a recunoscut pe cei patru servitori ai lor. Ceilalţi erau duşmani.
Soţul ei nu se găsea printre victime. În mod cert fusese luat ostatic. Originea lui nobilă îl împiedicase să fugă ca un oarecare de la locul înfruntării sângeroase.
Chiar atunci zări un convoi care, judecând după luminiţele torţelor, se îndrepta spre un castel întărit ce fusese construit pe ruinele unei cetăţi romane. După statură, îl recunoscu pe şeful cetei care îi atacase. Fără îndoială că soţul ei trebuia să facă parte din acel convoi.
Deoarece datoria ei era să se afle alături de conte, Ermengarde porni în grabă după convoi. Aşa văzu că nu se înşelase. Contele, rănit de moarte, era purtat de soldaţi.
Ei se dădură la o parte pentru a-i face loc femeii lovită de soartă, pe jumătate văduvă. Prinţul de Buck nu mai putea de bucurie, căci acum avea doi ostatici în loc de unul. De aceea, îşi continuă vesel drumul spre castel. Ajunseră acolo după o jumătate de ceas.
În aceeaşi noapte, prinţul de Dijon muri rugându-se pentru fiul său, iar soţia lui rămase prizonieră.
Imediat ce se făcu zi, prinţul de Buck îi propuse contesei să îşi plătească libertatea cu domeniile stăpânite de ea sau măcar cu o parte dintre acestea.
Ermengarde se gândi însă că ea le moştenise de la părinţi şi că trebuia să le păstreze pentru fiul ei. De aceea, refuză orice fel de discuţie despre aşa ceva, zicându-i duşmanului ei:
- Aceste pământuri şi bunuri le-am primit prin voia lui Dumnezeu! Doar Dumnezeu mi le poate lua!
Văzând că nu putea obţine de la ea, prin ameninţări şi violenţă, ceea ce îşi dorea, prinţul de Buck dădu ordin ca Ermengarde să rămână captivă până ce se va răzgândi şi îi va ceda lui domeniile.
Îşi chemă tâlharii şi porni iar prin pădurea Fără Milă. Contesa rămase la castel pentru a se ruga la mormântul soţului ei.
În pădurea aceea, nu departe de locul luptei, trăia un pustnic respectat, care făcuse multe minuni la viaţa lui, dar care nu mai voia să-şi folosească puterile, pentru că oamenii se făceau din ce în ce mai răi şi nu-i mai preţuiau spectacolele celeste aşa cum meritau.
Astfel, el rămânea cea mai mare parte a timpului retras în grota sa, hrănindu-se doar cu laptele unei căprioare ce venea singură la el, de trei ori pe zi, pentru a se lăsa mulsă.
Pustnicul bea o parte din lapte, iar ce rămânea îl lăsa să se închege, astfel că, smulgând şi câteva rădăcini din jurul grotei, avea destulă hrană pentru el. Datorită acelui mod de trai, el nu mai călcase de cinci ani în nici o aşezare omenească.
Într-o zi însă, bătrânul observă că laptele dat de căprioară era mai puţin ca de obicei. Avu destul pentru băut, dar nu-i mai rămase pentru închegat.
Îşi zise că se întâmplase ceva neobişnuit dar, fiind vorba despre o cauză naturală, aceasta avea să dispară la fel cum apăruse. De aceea, aşteptă dimineaţa următoare.
Iată însă că porţia lui de lapte fu iar mai mică. Nu avu deloc de închegat şi de-abia îi ajunse de băut.
Негізгі бет Contele cel viteaz - Alexandre Dumas
Пікірлер: 1