LEGENDA
...în mijlocul acestei coloane a Conştiinţei Divine începu să apară forma unei fiinţe umane. Era ca şi cum Dumnezeu luase o formă umană. Această fiinţă umană se îndrepta spre ieşirea din grota care era încă astupată.
De afară se auzea un freamăt, un murmur de voci umane. Tulnicele îşi făceau simţit glasul peste toţi munţii ţării, chemând poporul în întâmpinarea Marelui Preot şi Rege. Muntele din faţa peşterii era plin de voinicii acestor plaiuri, care aşteptau cu sufletul înfrigurat să-şi vadă regele lor preaiubit în viaţă. Şi iată că zidul care astupase intrarea peşterii căzu ca şi cum nici nu ar fi existat. Strigăte de uimire ieşiră din piepturile lor.
Un bărbat cu părul şi barba de un alb strălucitor ieşi în cadrul peşterii. Un suflu nou izvora din el. Emana lumină, asemenea soarelui la amiază. Marii preoţi, sfatul ţării, cât şi toţi cei care se aflau pe muntele apropiat, îşi acoperiră pe moment ochii, deoarece li se părea că această lumină îi orbeşte, dar cuprinşi de un sentiment nestăvilit de iubire, îşi îndreptară iar privirile către intrarea în peşteră.
În subtil, lucrurile de desfăşurau într-un mod aparte. Fiinţe de lumină, zei din toate planurile manifestate ale Universului, veniseră să celebreze acest eveniment care se petrecea foarte rar chiar şi în lumea lor: se eliberase încă o fiinţă umană din Maya, din iluzia atât de fascinantă a Universului. Omul devenise iar creaţia perfectă a lui Dumnezeu.
În natură, sincronicităţile care se petreceau în acel moment întreceau cu mult manifestările unei zile obişnuite, căci pe cerul senin au apărut multe curcubee, unele suprapuse, altul avea un capăt în înaltul cerului, iar celălalt pe pământ; unul era atât de mare, încât acoperea o bună parte din cer şi era de o frumuseţe fascinantă, extaziantă am putea spune. Întreaga zonă era pătrunsă de o lumină aurie astrală, care te făcea să simţi că trăieşti în lumea zeilor. Întregul munte, cu pomii şi tot ce era împrejur, înflorise, natura se primenea pentru a-şi întâlni Creatorul, paşii Lui o vor înnobila în eternitate, căci vedeţi, omul-zeu devenise Omul-Dumnezeu.
Într-o astfel de lumină sfântă s-a înfăţişat Zamolxe poporului. Oamenii se minunau de splendoarea şi modul în care se manifesta natura, însă adevăratul miracol care le-a permis să-l simtă pe Zamolxe drept o manifestare a lui Dumnezeu pe pământ a fost unul cu mult mai profund. Toţi cei prezenţi simţeau cum din zona pieptului lor pornea un fel de coardă energetică, ce se unea cu inima lui Zalmoxis, iar în interiorul pieptului lor simţeau o iubire de o sensibilitate şi o profunzime nemaiîntâlnite. Oricum s-ar fi aflat, chiar dacă ar fi mers sau s-ar fi aşezat, ei simţeau această coardă (undă) energetică ce unea în acelaşi timp inimile tuturor oamenilor prezenţi cu inima lui Zalmoxis. Pe fondul iubirii lor sincere, Zamolxe le trezise sufletele. Le-a permis să conştientizeze că toţi sunt fiinţe divine şi potenţiali Creatori de lumină. Cu toţii au căzut în genunchi şi şi-au arătat recunoştinţa deplină, însă Zamolxe i-a sfătuit să se ridice deoarece, spunea el: „În faţa Zeului Moş se stă mereu drept, recunoştinţa este doar în inimă!“ şi, astfel, Zamolxe i-a ridicat pe toţi la nivelul lui, făcându-i părtaşi la divinitate.
Glasurile adoratorilor lui Zamolxe au început să se roage în taina inimilor către cerurile iubirii dumnezeieşti: „Tămăduieşte, Zeule Moş, sufletele noastre...“
De atunci a rămas denumirea peşterii de „Lumina tămăduitoare a lui Dumnezeu“ sau Polovraci. Poollo = de la hiperboreul Apollo, Zeul Luminii şi vraci = vindecator, tămăduitor al sufletelor și al trupurilor, după cum ne învaţă şi înţelepciunea zalmoxiană.
*din Legenda nemuritorilor din Valea Dunării
*********
music: Heldom - Myrkr
• Video
Негізгі бет Pestera si Cetatea Dacica de la POLOVRAGI (ApoloVraci)
Пікірлер: 5