Ellen Gould White (născută Harmon; n. 26 noiembrie Gorham(d), Maine, SUA - d. 16 iulie 1915, California, SUA) a fost o pioneră creștină americană și a fost implicată în fondarea Mișcării Adventiste de Ziua a Șaptea, mișcare ce a format Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.
Adventiștii de ziua a șaptea o văd pe Ellen G. White ca pe un profet contemporan, chiar dacă ea nu și-a asumat niciodată acest titlu. Aceștia cred că ea a avut darul spiritual al profeției cum este enunțat în Apocalipsa 19:10. Scrierile sale aduc în vizor Mâna lui Dumnezeu în istoria creștinismului. Acest conflict cosmic, cunoscut ca „Marea Luptă” este subiectul principal al scrierilor sale, multe din ele copiate creativ din cărțile altor autori, ceea ce a dat naștere unui scandal de plagiat din care a reieșit însă că legile americane din momentul publicării nu pedepseau faptele ei, deci copierea scrierilor altora fusese legală, cu excepția cărții Schițe din viața lui Pavel.
Ea afirmă că a avut viziuni la scurt timp după Marea Dezamăgire a milleriților. În contextul multor alți vizionari, ea a fost cunoscută pentru convingerea și credința sa. Randall Balmer a descris-o ca „una din cele mai importante și variate figuri din istoria religiilor din America”. Walter Martin a descris-o ca „una din cele mai fascinante și controversate personaje care a apărut pe orizontul istoriei religioase”. White a fost de asemenea cel mai tradus autor American de non-ficțiune de toate vârstele. Scrierile sale acoperă subiecte de teologie, evanghelizare, stil de viață creștin, educație și sănătate (în special vegetarianism). În cursul vieții sale a scris mai mult de 5000 de articole periodice și 40 de cărți; dar astăzi, incluzând compilațiile celor 50.000 de pagini de manuscrise, mai mult de 100 de titluri sunt disponibile în engleză. Unele din cele mai populare cărți sunt Calea către Hristos, Hristos, Lumina Lumii și Tragedia Veacurilor.
În 1840, la vârsta de 12 ani, familia sa a devenit implicată în Mișcarea Milleristă. După ce a citit cărțile lui William Miller, Ellen s-a simțit vinovată pentru păcatele ei și s-a confruntat cu teroarea referitoare la pierderea eternă. Ea se descrie ca stând nopți întregi în rugăciune, iar asta timp de câteva luni. Ea a fost botezată de John Hobart în Casco Bay în Portland, Maine și aștepta nerăbdătoare Revenirea lui Isus. În 1845 Ellen l-a întâlnit pe viitorul ei soț, James Springer White, un Millerit care a devenit convins că viziunile ei erau reale. Un an mai târziu, James a făcut propunerea și ei au fost căsătoriți în Portland, Maine, în 30 august 1846. James și Ellen au avut patru copii: Henry Nichols, James Edson (cunoscut ca Edson), William Clarence (cunoscut ca Willie sau W.C.) și John Herbert. Doar Edson și William au devenit adulți. John Herbert a murit la vârsta de trei ani, iar Henry la vârsta de 16 ani(de pneumonie), în 1863. Ellen White a petrecut ultimii ani din viață în Elmshaven, casa ei în Saint Helena, California după moartea soțului ei James White în 1881. În cursul ultimilor ani din viață ea a călătorit mai puțin deorece își petrecea marea parte a timpului scriind ultimele lucrări pentru biserică. Ellen G. White a murit pe 16 iulie 1915, în casa ei (Elmshaven), care acum este cunoscută ca un Sit Istoric Adventist. Prima ei viziune raportată: În 1844, Ellen G. White a raportat prima sa viziune: În timp ce mă rugam la altarul familial, Duhul Sfânt a venit asupra mea și părea că mă înalț din ce în ce mai sus, mult deasupra acestei lumi întunecate...În această viziune a spus că a văzut „poporul Advent” călătorind pe o cărare îngustă și dreaptă spre Noul Ierusalim(Cer). Cărarea lor era luminată din spate de „o lumină puternică, pusă la începutul cărării, în spatele lorm despre care îngerul mi-a spus că este strigătul de la miezul nopții.” În acord cu viziunea ei, unii din călători oboseau, dar erau încurajați de către Isus, alții au respins lumina și au căzut „de pe cărare în lumea rea și întunecată de dedesubt”. A doua și a treia viziune: În februarie 1845, doamna White a spus că a primit o a doua viziune care a devenit cunoscută ca viziunea „Mirelui”, în Exeter, Maine. Împreună cu a treia viziune, unde doamna White a văzut un nou pământ, aceste viziuni „au dat înțelesul experienței din 22 octombrie 1844 și au ajutat dezvoltarea doctrinei Sanctuarului. De asemenea, au jucat au rol important în contracarea spiritualizării vederii unor mulți adventiști fanatici prin înfățișarea Tatălui și lui Isus ca Ființe literale și Cerul ca un loc fizic.” De asemenea, aceste viziuni au anulat doctrina „ușii închise” avută de mulți adventiști în acel moment, inclusiv de gruparea de la Exeter. Mărturie publică: Temându-se că oamenii vor considera ca ea ar experimenta boli mintale sau mesmerism, Ellen nu a împărtășit inițial viziunile ei cu comunitatea Millerită. La scurt timp după, Ellen a dat mărturiile ei în adunările publice și în adunările metodiste regulate ce se făceau în casele oamenilor.
Негізгі бет Povestiri la gura sobei - ep.16 - Ellen White profet al destinului
Пікірлер: 41