Miss Admiral din trăsura oprită în faţa casei giuvaergiului Thiemc, coborî un bărbat înalt. Lumina vitrinei îi aureola chipul frumos cu trăsături bărbăteşti, nasul puţin adus şi bărbuţa neagră, bine îngrijită. Străinul părea să fie francez sau italian. În vreme ce trecea pragul uşii, strigă servitorului rămas în urmă:
- Mare, te înapoiezi la hotel, mă aştepţi acolo.
- Am înţeles, domnule conte! răspunse Mare Letrier, îndreptându-se către vizitiu, şi zâmbind mulţumit.
- Aşa mai zic şi eu! De data asta, voi putea sta în locul stăpânului! Intră el în trăsură, dar când vru să se facă comod, observă cu stupoare că se mai suise cineva în cupeu. Ce te-a găsit, domnule? îl luă la rost pe vizitatorul nepoftit: Pleacă din trăsură, dacă nu vrei s-o păţeşti.
- Las-o uşurel…!
Acesta a fost singurul răspuns; exclamaţia fusese ciudat de tăioasă, ca şi cum un râs ar fi mârâit înainte de a se repezi asupra prăzii. Probabil că Mare cunoştea acest ton ameninţător, deoarece părăsi în grabă cupeul.
- Pe toate spiritele! Dumneavoastră sunteţi?… Îl apucase o stranie nelinişte.
- La bord cu tine! Lângă vizitiu, Mare Letrier! şuieră domnul, scurt, imperativ.
În clipa următoare, Mare se afla pe capra vizitiului. Cupeul plecă. Înăuntru, străinul se tolăni comod pe perne şi rămase liniştit până ajunse la hotelul în care locuia vicontele Francois de Bretigny.
Fără a aştepta să i se deschidă uşa, necunoscutul coborî, aruncă servitorului contelui un „jos cu tine!”, poruncitor, şi intră în sala de primire a hotelului, unde îl întâmpină recepţionerul.
- Apartamentul pe care l-am rezervat este gata?
- Da, domnule. Permiteţi-mi să vi-l arăt.
Ajuns sus, străinul comandă o cină suculentă şi îl avertiză pe chelner că îl va servi chiar Mare.
Acesta observase uluit că apartamentul străinului se afla lângă apartamentul stăpânului său. Se oprise în apropiere, tăcut, până când fu chemat. În vreme ce chelnerul se îndepărta, misteriosul vizitator aruncă pelerina şi veni în faţa lui Mare Letrier, cu mâinile în şolduri.
- Ei?
Mare se uita năucit în ochii plini de flăcări ai celuilalt. Cei doi oameni erau destul de ciudaţi, aşa cum stăteau unul în faţa celuilalt. Amândoi erau de statură mijlocie. Străinul era zvelt şi mlădios, vioi în mişcări, cu faţa delicată, dar sănătoasă şi fără un fir de barbă pe obraji. În schimb, Mare avea umerii largi şi robuşti, obrazul gânditor şi ars de soare, favoriţii scurţi, stufoşi şi bărbia rasă. Privirea o avea înflăcărată şi neliniştită.
- Cum îţi place pe uscat?
Mare Letrier dădu din umeri. Nu ştia ce ascundea întrebarea.
- Ai putea să-mi spui cum te împaci cu stăpânul tău?
- Mademoiselle Clairon, sunt…
Îl întrerupse un gest poruncitor cu mâna.
- Mademoiselle Clairon este pe mare sau aiurea, în lume. Aici, bagă de seamă, sunt Cavalerul de Saccard! Ce mai face domnul Viconte, stăpânul tău?
- Mulţumesc, stăpânul este bine.
- Cred şi eu! Domnul căpitan a ancorat aici, temeinic, în vreme ce echipajul navighează de i se frâng coastele. Am să-l iau pe odgoanele corăbiei şi să-l las pe lângă vas în jos, să cureţe scoicile de pe cocă. Acum însă, vreau să mănânc.
Fără să scape vreo replică, Letrier se strecură pe uşă şi începu să servească pe cavaler cu cel mai profund devotament.
Негізгі бет Winnetou si piratii - Karl May
Пікірлер